Uimitoarele sculpturi cinetice ale lui Theo Jansen  / Text: Gabriela DOBOȘ

Elefanți, rinoceri, girafe și imense “ființe” nepământene cu multe perechi de picioare, bondoace, zvelte sau costelive împart o coastă neprietenoasă a Olandei. Trăiesc independent sau în turme și se hrănesc cu… puternice pale de vânt. Știu chiar să se ferească din calea oceanului. Unele exemplare au… vele, altele elice, altele merg ori aleargă mosorind pânze fine sau tamburi pantagruelici. Pare o imagine suprarealistă, dar Theo Jansen chiar a adus în real propriul imaginar.

Theo Jansen

Energia cinetică este esența instalațiilor sale, uimitoare sculpturi denumite “Strandbeest”, considerate adevărate forme de viață artificială, care se deplasează singure și îşi pot trăi independent propria viață. Nicidecum polen ori seminţe, ci tuburi uşoare de plastic legate cu inele de cauciuc, sticle vechi de limonadă paspoalate cu pânzeturi albe, ori mucava modulată compun animalele bizare din natura viitorului lui Jansen. Sticlele de limonadă funcţionează ca rezervoare… de vânt, atunci când briza oceanului este blândă, generând mişcarea creaturilor, ori temperând galopul când vântul este nemilos. Tuburile PVC sunt, în mintea lui Jansen, “proteină artistică”.

16 ani a studiat și a experimentat inginerul și artistul olandez până a uimit lumea cu prima sa sculptură mişcătoare. Din 1990 şi până în prezent, fiecare generaţie de “Strandbeest” ilustrează forţa evoluţiei cu noi înfăţişări, “sălbăticiuni” care par vii când se deplasează fără asistenţă pe plajele Olandei. De la an la an, Jansen a sporit capacitatea acestor “fiinţe” să interacţioneze cu mediul şi să se adapteze pentru a le mări şansele de a supravieţui pe plajă în condiţii vitrege. Cele mai complicate “creaturi” îşi articulează sincron picioarele, îşi menţin echilibrul şi au încorportate mecanisme primitive care le arată direcţia şi le fac scăpate în cazul în care “simt” oceanul sau eşuează în nisip. Practic, se adaptează automat la condiţiile de mediu. Centrele de control interioare sunt comparabile cu un creier “responsabil” cu mişcarea, direcţia şi echilibrul. Corpul fiecărui “animal” cuprinde elemente pentru depozitarea vântului, sistemul picioarelor şi laboratorul de vânt.

Formele alternative de viaţă ale lui Jansen, cu ale lor mişcări mecanice complexe, oglindesc stăpânirea tehnicii, “animale” constant aduse la noi nivele de inovaţie cu precizia unui ceasornicar. “Strandbeests” ilustrează ideea lui Jansen că „hotarul dintre artă şi inginerie există doar în minte, acestea interacţionând, fiind în dialog în forme creative de expresie, inovative şi emoţionale forme de artă”.

Animari, adică animele de plajă cum au fost denumite… ştiinţific de către autor, ilustrează evoluţia artificială în noua “natură”, dar imaginarul uluitor a lui Jansen – parcă renascentist – a creat, la începutul carierei sale, o farfurie zburătoare ridicată în văzduh, în 1979, cu heliu. Cu patru metri diametru, “OZN”-ul a survolat asurzitor oraşul Delft, corp zburător care nu a mai fost găsit, aterizând probabil în Belgia.

Societatea mă defineşte ca fiind artist, dar – de fapt – nu ştiu precis ce sunt. Aş vrea să uit tot ceea ce ştiu despre artă şi ştiinţă şi să fiu doar o fiinţă care se joacă. Ceea ce fac zilnic înseamnă muncă multă, dar şi evoluţia a însemnat multă trudă, cu atâtea molecule care s-au tot reprodus, iar câteodată evoluţia a reuşit, câteodată nu. (…) De fapt, urăsc vântul. Îmi balansează într-una urechile, îmi dezordonează părul, îmi şuieră prea tare în urechi. Dar sunt dependent de vânt pentru că îmi dă şi mie energie, deşi este o entitate foarte capricioasă. Cu toate că animalele mele creează o nouă natură şi nu vreau să o copiez pe cea existentă, am constatat că anatomia este universală. Evoluţia a început de la forme de viaţă statice, apoi a apărut mişcarea, cu picioare şi muşchi. Invenţia acestor animale m-a făcut să realizez mai multe despre umanitate şi despre existenţa noastră. (…) Mi-e frică tot mai tare că atunci când voi muri, vor muri şi animalele acestea”, a afirmat Theo Jansen. Adesea îi place să spună: “Vânt… vânt… vânt. Dacă repeţi acest cuvânt destul de des, va începe să bată”.

Născut în anul 1949, artistul Theo Jansen aparţine curentului modern numit cinetism. Inginer, fotograf și redactor sub antete de profil, Jansen predă acum teoriile noii sale “naturi” artificiale în prestigioase universităţi olandeze și din lume.

Bibliografie digitală:

Anunțuri