Imaginarul vizual al lui Silviu PURCĂRETE / Text și fotografii: Gabriela DOBOȘ

Actoria post-modernă este adesea înțeleasă și ca performance. Silviu Purcărete este performer în lumea teatrului, unul dintre puținii regizori români cunoscuți pe toate continentele. Teatrul său explorează potențialul vizual al spațiului, imaginii, luminii, obiectelor, personajelor, costumelor și al mișcării. Și spațiul sonor l-a teatralizat într-o plastică acustică aparte. Spiritul ludic este dimensiunea centrală a universului său artistic. Scenografia lui este vizuală, plastică, fotografică. Poetica sa regizorală impresionează nu doar retina, ci și sufletul.

Gabriela Dobos_Silviu Purcarete 01

La fiecare spectacol, Purcărete oferă viziuni, vise, fantezie, meditație. Concentrat pe proprietățile formale ale timpului, mizanscenei, mișcării și sunetului, Silviu Purcărete are un stil regizoral recognoscibil și inovativ. Din punct de vedere stilistic, spectacolele sale par suprarealiste. Regizorul care a marcat teatrul românesc înainte şi după ’89 este în sine un om-spectacol. Este autor total al lucrărilor sale, preocupat în detaliu de regie, scenografie, lumină și sunet. Teatrul lui este matematică deși pare marcat de neprevăzut şi căutare, iar stilul său este cu adevărat o lecţie de estetică aplicată.

Imaginea este prioritizată înaintea textului, adesea semnificativ condensat, criptat și mai cu seamă aparținând clasicilor. Ceea ce nu se rostește pe scenă, se sugerează, se face simțit, se arată în imagini. Purcărete creează scene vizuale complexe cu efecte estetice, emoționale și psihologice. Vizualitatea este una dintre căile prin care se adresează convingător spectatorilor.

Purcărete performează trucuri vizuale. Culoarea, eclerajul, proiecțiile video, jonglatul cu liniile de perspectivă, zgomotul sau muzica (sunetului i se atribuie adesea valoare de personaj), caligrafia precisă a actorilor pe scenă, toate ilustrează un univers vizual cu totul special și compun o plastică ale cărei calități sunt frumusețea și substanța simbolică.

Tablourile teatrale ale lui Silviu Purcărete sunt compuse după canonul compozițiilor picturale. Imaginile de ansamblu sunt calibrate, integrând armonios multe centre de interes, pline de armonie şi energie vizuală. Protocolul vizualității amintește de competențele estetice din zona artelor plastice ale regizorului, transformat într-un pastician vizual modern.

Iscălește doar montări de anvergură în teatru, operă și, mai nou, în cinematografie. Opera lui este acuzată de elitism estetic datorită variatelor registre pe care le abordează şi care merg de la firesc la clovnerie, parodie, farsă, teatru popular, joc cinematografic, până la mistic, transă, tragic. Manifestă o bogăţie a mijloacelor ludice care pendulează între comic şi grotesc. Nemaivăzutul”, evanescentul, visul ca expresie a celor mai ascunse cotloane ale subconştientului, ludicul ca stare, atmosfera de basm, magia eclerajului, muzica şi trucarea corporalităţii fac din Silviu Purcărete un regizor fabulos sub aspect estetic.

În distribuţii generoase, actorii improvizează controlat, spaţiul de joc este elasticizat, extins imaginar dincolo de limitele fizice într-o scenografie picturală, arhitecturală sau abstractă. Umorul, ironia sau parodicul diluează tragicul şi ajută la construirea personajelor sau emoţiilor.

Spectatorii sunt personaje principale în spectacolele lui Silviu Purcărete. Aceștia participă din plin la actul artistic.

Opţiunile repertoriale de excepţie din montările teatrale includ, printre cele 26 de piese montate, Romeo şi Julieta” de William Shakespeare (chiar la debutul său scenic), “Titus Andronicus” al aceluiaşi autor, “Piaţeta” de Carlo Goldoni, Ubu rex cu scene din Macbeth” după Alfred Jarrez şi William Shakespeare, “Phaedra” după Euripide şi Seneca, “Danaidele” după Eschil, “Uriaşii munţilor” de Luigi Pirandello. Silviu Purcărete a abordat şi opera, “Gianni Schicchi” de Giacomo Puccini deoarece, după cum considera: “Un spectacol teatral este ca o compoziţie muzicală”.

Un alt spaţiu al artelor contemporane care l-a ispitit este cinematografia. Deşi este un film teatral, pelicula Undeva la Palilula” citează din atmosfera filmelor neorealiste italiene şi cea a comediilor negre, light horror. Gest al unei splendide aventuri spirituale, expresie a imaginaţiei exuberante, filmul are sevă suprarealistă. Este un fel de “cinema extrem”, cu o lume construită după reguli proprii, în care realul şi imaginarul, viaţa şi moartea coexistă într-o “supra-realitate”. Regizorul-autor îşi imaginează şi apoi transpune în imagini un univers hipnotic, o comunitate trăznită, haotică şi terifiantă care îşi consumă cu bucurie… degradarea. Protagoniştii infernului din Palilula, uniţi în vicii şi simţiri, îşi trăiesc iadul ca pe un rai.

Ilustrez succint două spectacole semnate la Iași de Silviu Purcărete:Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift (epopee irlandeză care atinge toate temele majore ale ființei umane, o transpunere curajoasă pe scenă a lumii visului în imagini șocante) și Pălăria florentină” de Eugène Labiche (o comedie bulevardieră ilustrată muzical ca un vodevil).

Gabriela Dobos_Silviu Purcarete 02

Bibliografie:

  • Experiment în Arta Românească după 1960”, Centrul Soros pentru Artă Contemporană, București, 1997.
  • Ghidul Routledge de teatru și performance”, autori: Paul Allain și Jen Harvie, editura Nemira.
  • Hermeneutici teatrale”, autor: Oltița Cîntec, editura Niculescu, 2010.
  • Articol: “Undeva la Cannes, departe de Palilula”, autor: Eugenia Vodă, mai 2012.
  • Interviuri cu Silviu Purcărete.
Anunțuri